directiva

ASPECTE GENERALE PRIVIND DREPTUL COMUNITAR
DREPTUL COMUNITAR PRIMAR - CONTINUT	TRATATELE COMUNITARE
IZVOARELE COMPLEMENTARE ALE DREPTULUI COMUNITAR	IZVOARELE DERIVATE ALE DREPTULUI COMUNITAR
DIRECTIVA	REGULAMENTUL
DECIZIA	DECIZIA-CADRU
AVIZUL	RECOMANDAREA
DECLARATII (ANEXATE LA TRATATE)	DECLARATII COMUNE ALE PARLAMENTULUI EUROPEAN, CONSILIULUI SI COMISIEI
LEGE EUROPEANA	LEGE-CADRU EUROPEANA
DEROGARI	ACTELE INTERNE ALE INSTITUTIILOR COMUNITARE
ACTELE SUI GENERIS	ACORDURILE INTERNATIONALE LA CARE SUNT PARTE COMUNITATILE EUROPENE
PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI COMUNITAR	CUTUMA COMUNITARA

Directiva

Directiva este un act normativ cu forta obligatorie pentru statul membru caruia îi este adresata numai în ce priveste rezultatul de atins, lasându-se autoritatilor nationale din statul respectiv competenta alegerii formelor si metodelor de aplicare a ei.
În fiecare directiva sunt prevazute termene-limita pentru introducerea la nivel national a legislatiei necesare pentru atingerea obiectivelor. Daca aceste termene sunt depasite, directiva va avea oricum efect (indirect) asupra legislatiei nationale, dar, daca textul este destul de clar astfel încât sa poata avea aplicabilitate directa (lucru decis de Curtea Europeana de Justitie), efectele sale vor fi directe, în mod similar cu regulamentele. Cetatenii UE pot invoca în instanta neimplementarea de catre state a unor directive, dar în general nu pot invoca neimplementarea acestora într-un proces împotriva altei persoane. Pentru acest ultim caz exista însa exceptii pe baza unui principiu de drept comunitar numit efect incidental, ce permite invocarea ca factor incident a neimplementarii de catre state a directivelor chiar si într-un proces împotriva unei alte persoane.
Directiva este un act individual. Aceasta caracteristica, adevarata din punct de vedere juridic, trebuie nuantata în practica. Majoritatea directivelor sunt de fapt adresate ansamblului statelor membre, având ca scop implementarea uniforma si simultana a legislatiei în statele membre, astfel ca directiva apare ca un instrument de legislatie indirecta. Se întelege, atunci, de ce judecatorul nu a ezitat sa califice directiva ca fiind un „act cu aplicabilitate generala”. Aceasta constatare pune în evidenta un prim factor de apropiere între directiva si regulament, care, în practica, si nu în drept, au foarte des aceeasi aplicabilitate generala, daca analizam efectele concrete ale actului dincolo de formalismul juridic.
Directiva nu este dotata - spre deosebire de regulament - decât cu o forta normativa limitata. Obligatia pe care ea o creeaza în sarcina statelor membre nu poarta de fapt decât asupra „rezultatului de atins” si lasa acestora „competenta în ceea ce priveste forma si mijloacele”.
În ce priveste elaborarea directivelor, aceasta competenta apartine în principal Consiliului si Parlamentului, la propunerea Comisiei, sau, în situatii mai rare, la initiativa Consiliului, în urma avizului Comisiei, în cazuri exceptionale, directivele sunt emise de Comisie, din initiativa proprie sau cu abilitarea din partea Consiliului.
Exista doua categorii de directive, si anume:
a. directive de baza
b. directive de executie
Directiva de baza este adoptata pe baza Tratatelor, iar cea de-a doua pentru executarea cele dintâi; trebuie mentionat principiul conform caruia directivele de executie nu pot deroga de la directivele de baza.
Directiva apare ca un instrument folosit la nivel comunitar în vederea armonizarii legislatiilor nationale, de depasire a diferentelor, a contradictiilor, de multe ori substantiale, dintre reglementarile interne ale diverselor state membre ale U.E.
În ceea ce priveste transpunerea directivei, aceasta presupune adoptarea de catre autoritatile nationale competente, în termenul prevazut de catre institutiile comunitare, a masurilor necesare pentru aplicarea în ordinea juridica interna a normelor continute de directiva. Trebuie precizat faptul ca aceste masuri nationale nu vizeaza „introducerea” directivei în dreptul intern asa cum este aceasta înteleasa în teoria dualista. În cadrul dreptului comunitar exista chiar interdictia oricarui procedeu de tip dualist. Transpunerea directivei consta numai în a pune în practica acest act prin masuri de ordin intern, procedeul fiind similar situatiei în care se adopta hotarâri de guvern în vederea aplicarii unei legi sau ordonante.
Statele au anumite obligatii si anterior expirarii termenului de transpunere, ele trebuind sa se abtina, pâna la acest moment, „de a lua masuri de natura a compromite grav” rezultatul urmarit de directiva, iar aprecierea unor astfel de cazuri este lasata la latitudinea judecatorului national.
O transpunere incorecta a directivei constituie o încalcare a obligatiilor comunitare si este de natura sa angajeze raspunderea statului în fata C.J.C.E. Totodata, statele trebuie sa notifice Comisiei europene masurile nationale de transpunere, absenta ori întârzierea notificarii având aceleasi urmari pe planul raspunderii statale.
De asemenea, exista conditia ca masura interna sa fie adoptata într-un anumit termen, determinat de institutia comunitara care a emis directiva. Ca regula, termenul este mentionat în chiar continutul directivei. Acest termen are un caracter imperativ. Autoritatile nationale nu se pot prevala de durata prea redusa a acestui termen pentru a nu transpune directiva. O transpunere târzie a directivei constituie o încalcare a obligatiilor comunitare si duce la angajarea raspunderii statului.

Ce se intampla in UE in noiembrie 2002 ? Click aici

Bibliografie: