CRITERIILE DE CONVERGENTA

Pentru a se garanta faptul ca numai statele care au atins stabilitatea monetara pot participa la euro, Tratatul de la Maastricht prevedea ca intrarea în etapa a III-a a UEM sa poata fi facuta numai de state ale caror economii si politici economice vor converge în mod considerabil si durabil. Din acest punct de vedere se pot distinge convergenta reala si convergenta nominala.
Convergenta reala desemneaza apropierea nivelurilor de viata în materie de venit si productivitate în cadrul unei zone sau atenuarea diferentelor structurale care influenteaza competitivitatea tarii. Conform Tratatului de la Maastricht, convergenta reala ar desemna „procesul de lunga durata al reducerii disparitatilor între nivelurile de viata, care constituie un obiectiv fundamental al Comunitatii”, facând trimitere la nivelurile de dezvoltare economica si sociala.
Pe termen lung, nivelul PIB-urilor pe cap de locuitor în tarile membre ale Uniunii s-au apropiat sensibil, tarile mai putin dezvoltate înregistrând o crestere mai rapida decât „cele bogate”. Totusi, contributia specifica a procesului de integrare europeana la aceasta convergenta e departe de a fi evidenta: în cea mai mare parte a cazurilor, de fapt, apropierea nivelurilor de trai a fost mai pronuntata înainte de aderare decât dupa. La fel, evolutiile recente par sa indice ca o convergenta nominala fortata e însotita de o încetinire generala a cresterii, care nu favorizeaza recuperarea de catre tarile mai putin dezvoltate, chiar daca o crestere considerabila a transferurilor cu titlu de fonduri structurale a putut avea efecte benefice.
Convergenta nominala priveste evolutia variabilelor de costuri si preturi si a determinantilor lor profunzi (rata dobânzilor, cursul de schimb, deficitul bugetar, datoria publica). Criteriile înscrise în tratatul de la Maastricht, vizeaza convergenta nominala a tarilor UE, aceasta convergenta urmând a fi apreciata pentru fiecare tara de Consiliul European înainte de a se trece la etapa a treia a UEM:
1. Realizarea unui grad ridicat de stabilitate a preturilor; inflatia (evaluata pe baza evolutiei preturilor bunurilor de consum) atinsa într-un stat membru, într-o perioada de un an înaintea examinarii situatiei sale, sa nu depaseasca cu mai mult de 1,5% pe aceea a celor trei tari membre care vor avea cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a preturilor;
2. Caracterul suportabil al situatiei finantelor publice; respectarea acestui criteriu este apreciata pornind de la doua valori de referinta; deficitul public prevazut sau efectiv nu trebuie sa fie mai mare de 3% din PIB al respectivei tari si datoria publica sa nu fie mai mare de 60% din acelasi indicator;
3. Respectarea marjelor normale de fluctuatie prevazute prin mecanismul ratelor de schimb al SME cel putin timp de doi ani, fara devalorizarea monedei în raport cu aceea a unui alt stat membru;
4. Caracterul durabil al convergentei atinse de catre respectiva tara membra în conditiile participarii sale la mecanismul cursurilor de schimb ale SME, reflectate prin nivelurile ratei dobânzii pe termen lung; în practica, o tara este considerata ca îndeplineste acest criteriu atunci când în anul precedent examinarii situatiei sale, rata nominala a dobânzii pe termen lung nu depaseste cu mai mult de 2% media ratelor dobânzii din cele trei tari membre cu cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a preturilor.
Consiliul European întrunit la Amsterdam în iunie 1997 a convenit nu numai asupra noului tratat dar si cu privire la „Pactul de stabilitate” ce a urmarit sa schimbe hotarârea statelor UE de a opta pentru deficite bugetare excesive în cadrul UEM. Astfel, au fost aduse precizari privind definirea deficitelor excesive si privind eventualele sanctiuni pentru statele care depasesc valorile de referinta de 3% din PIB pentru deficitul bugetar si de 60% din PIB pentru datoria publica. Un deficit de peste 3% din PIB era în mod normal considerat ca fiind excesiv; totusi erau prevazute doua posibilitati în care statele s-ar afla în fata unor „circumstante exceptionale si temporare”:
- daca depasirea rezulta dintr-o „circumstanta neobisnuita independenta de vointa statului membru vizat” - în acest caz, „depasirea valorii de referinta este considerata ca temporara, daca previziunile bugetare stabilite de Comisie indica o scadere a deficitului sub valoarea de referinta atunci când circumstanta neobisnuita sau recesiunea grava vor fi disparut”;
- daca depasirea este consecutiva unei recesiuni grave adica, „în principiu”, o scaderea anuala a PIB de 2% sau mai mult.
Apoi, Consiliu European trebuia sa decida cu o majoritate calificata a tuturor membrilor sai (inclusiv nemembrii Uniunii monetare si statul în cauza), daca un deficit de peste 3% din PIB este excesiv. Ca urmare a observatiilor prezentate de statul vizat, Consiliul putea judeca daca un recul inferior valorii de 2% constituia totusi o recesiune grava. Statele membre se angajau „în principiu” sa nu invoce aceasta ultima posibilitate daca ele au suferit un recul de mai putin de 0,75% din PIB.

Bibliografie:

• Andrew Brociner, Europa monetara. SME, UEM, moneda unica, Institutul European, Iasi, 1999;
• Christian N. Chabot, Euro, moneda europeana, Editura Teora, Bucuresti, 2000;
• Nicolae Darie, Uniunea Europeana. Constructie. Institutii. Legislatie. Politici comune. Dezvoltare, Editura MATRIX ROM, Bucuresti, 2001;
• Mirela Diaconescu, Economie europeana, Editura Uranus, Bucuresti, 2004;
• Gilles Ferréol, Dictionarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iasi, 2001;
• Christian Hen, Jacques Léonard, Uniunea Europeana, Editura C.N.I., „Coresi” S.A., Bucuresti, 2002;
• Ion Ignat, Uniunea Europeana. De la Piata Comuna la moneda unica, Editura Economica, Bucuresti, 2002;
• Dumitru Miron, Laura paun, Alina Dima, Violeta Bajenaru, Ovidiu Savoiu, Economia integrarii europene, Editura ASE, Bucuresti, 2001;
• John Pinder, Uniunea Europeana. Foarte scurta introducere, Editura BIC ALL, Bucuresti, 2005;
• André Száz, Calea unificarii monetare a Europei, Editura Pandora-M, Târgoviste, 2002;
• http://ec.europa.eu