Tratatul
de la Maastricht, care prevedea realizarea unei UEM între toate
sau o parte din statele membre, a trasat cele trei etape ale acesteia.
Prima etapa a debutat la l iulie 1990 si s-a încheiat, conform calendarului
prevazut, la 31 decembrie 1993. Ea a permis instaurarea libertatii totale
de miscare a capitalului între cele 12 state si a fost însotita
de planuri de ajustare structurala pentru reducerea dezechilibrelor si
obtinerea unei convergente a evolutiilor si structurilor macroeconomice
nationale, în tarile cu importante dezechilibre economice.
Comunitatea Europeana a intrat în etapa a II-a a UEM conform prevederilor
la l ian. 1994. La aceasta data a fost creat un Institut Monetar European
(IME) cu sediul la Frankfurt, care constituia un dispozitiv de tranzitie
catre viitoarea Banca Centrala Europeana, înlocuind Comitetul Guvernatorilor
Bancii centrale si preluând activitatile Fondului European de Cooperare
Monetara (F.E.C.O.M.), institutul avea ca principale sarcini întarirea
coordonarii politicilor monetare nationale, supravegherea functionarii
Sistemului Monetar European si pregatirea instrumentelor viitoarei politici
monetare unice. De asemenea, intrarea în etapa a II-a a UEM înseamna
interzicerea accesului privilegiat al sectorului public la institutiile
financiare si al finantarii monetare a deficitelor publice, precum si
o convergenta mai mare a economiilor tarilor membre.
Trecerea la etapa a III-a care implica utilizarea unei monede unice si
crearea unei Banci Centrale Europene (BCE) a intervenit pentru tarile
considerate apte dupa Consiliul European de la Bruxelles din 2-3 mai 1998.
În cadrul acestuia fost luate trei decizii determinante: tarile
calificate pentru faza a treia a UEM. paritatile bilaterale între
monedele care vor face parte din UEM si alcatuirea directoriului Bancii
Centrale Europene.
La momentul 1 ianuarie 1999, un grup de 11 tari au început, 8 tari
considerate din totdeauna ca trebuind sa faca parte din nucleul dur –
Germania, Franta, Belgia, Luxemburg, Olanda, Ausria, Finlanda, Irlanda
– si 3 tari din sudul Europei – Spania, Italia si Portugalia
. Grecia nu a putut sa intre în „spatiul euro” la acea
data, desi exista vointa politica nationala în acest sens. Danemarca,
Suedia si Marea Britanie au optat pentru a nu se integra în „spatiul
euro”, cu toate ca reuseau sa îndeplineasca criteriile de
convergenta.
La 1 ianuarie 2001, Grecia a aderat la „spatiul euro”, fiind
urmata în 2007 de Slovenia, în 2008 de Cipru si Malta iar
în 2009 de Slovacia.
De la 1 ianuarie 2011, Estonia va deveni a 17-a tara membra a zonei euro.
Bibliografie
Andrew
Brociner, Europa monetara. SME, UEM, moneda unica, Institutul European,
Iasi, 1999;
Christian
N. Chabot, Euro, moneda europeana, Editura Teora, Bucuresti, 2000;
Nicolae
Darie, Uniunea Europeana. Constructie. Institutii. Legislatie. Politici
comune. Dezvoltare, Editura MATRIX ROM, Bucuresti, 2001;
Mirela
Diaconescu, Economie europeana, Editura Uranus, Bucuresti, 2004;
Gilles
Ferréol, Dictionarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iasi,
2001;
Christian
Hen, Jacques Léonard, Uniunea Europeana, Editura C.N.I., „Coresi”
S.A., Bucuresti, 2002;
Ion
Ignat, Uniunea Europeana. De la Piata Comuna la moneda unica, Editura
Economica, Bucuresti, 2002;
Dumitru
Miron, Laura paun, Alina Dima, Violeta Bajenaru, Ovidiu Savoiu, Economia
integrarii europene, Editura ASE, Bucuresti, 2001;
John
Pinder, Uniunea Europeana. Foarte scurta introducere, Editura BIC
ALL, Bucuresti, 2005;
André
Száz, Calea unificarii monetare a Europei, Editura Pandora-M,
Târgoviste, 2002;