MONEDELE SI BANCNOTELE EURO

În prezent, euro este moneda a 329 milioane de persoane care locuiesc în cele 16 tari din zona euro. De asemenea, este folosit, fie ca mijloc legal de plata, fie din motive practice, de o serie de alte tari, cum ar fi statele vecine sau fostele colonii.
De aceea, nu este surprinzator ca moneda euro a devenit rapid a doua moneda internationala, ca importanta, dupa dolar, iar în unele privinte (de exemplu, numerarul aflat în circulatie) chiar a depasit moneda americana.
Euro, de la introducerea sa, a devenit pentru cetatenii Uniunii un simbol tangibil al identitatii lor europene.
Realizarea monedei euro a necesitat ani de planuri si pregatiri pentru a se gasi un echilibru între aspectul estetic, dimensiunile practice si elementele de securitate. Din acest proces au rezultat cele sapte bancnote si opt monede care au fost puse în circulatie în ianuarie 2002.
Bancnotele au acelasi desen în toate tarile din zona euro. Monedele au un desen comun pe o fata si un desen specific fiecarui stat pe cealalta.
Constient de faptul ca aparitia monedei unice europene joaca un rol în stabilirea încrederii publice atât în aspectul politic, cât si în cel economic al unei Europe unificate, Institutul Monetar European a organizat, între februarie si septembrie 1996, un concurs oficial de design. În afara de câteva restrictii practice, concurentilor le era interzisa folosirea unor imagini care ar putea fi asociate cu vreo tara anume, de teama de a nu evoca luptele interne si rivalitatea dintre natiuni. Au fost interzise imagini precum Turnul Eiffel, Turnul înclinat din Pisa, Beethoven, Bach sau Caravaggio.
Câstigatorul concursului a fost un designer austriac pe nume Robert Kalina, angajat la Banca Nationala a Austriei. Desing-ul lui Kalina a rezistat unui studiu realizat pe aproape 2000 de soferi de taxi, casieri bancari si vânzatori cu amanuntul, precum si unui juriu oficial format din artisti, agenti de promovare si specialisti monetari.
În conformitate cu cerintele competitiei, fiecare dintre cele sapte bancnote reflecta o perioada anume din istoria Europei: Clasicismul, Romantismul Goticul, Renasterea, Barocul, epoca fierului si a sticlei si perioada moderna. Ca tema, Kalina a ales „poduri, porti si ferestre”, dar nici una dintre imaginile sale nu are ca model un monument european anume. Mai degraba, ele reprezinta caracteristici care pot fi regasite în multe parti din Europa. Aversul fiecarei bancnote înfatiseaza o fereastra sau o poarta caracteristica uneia dintre perioadele istorice, alaturi de cele 12 stele ale Uniunii Europene . Reversul fiecarei bancnote prezinta un pod pitoresc, dar imaginar, alaturi de o harta a Europei. în urmatorii câtiva ani, nu mai putin de 12 miliarde de astfel de bancnote vor fi tiparite de cele 12 imprimerii nationale.
Monedele euro nu au format obiectul unei competitii de design. Aversul monedelor euro descrie harti ale Europei si cele 12 stele ale Uniunii Europene, în timp ce reversul prezinta simboluri nationale. Deoarece monedele euro sunt batute de fiecare dintre cele 12 tari, fiecare guvern national este raspunzator pentru reversul monedelor turnate în tara sa.
Banca Centrala Europeana (BCE) are dreptul exclusiv de a autoriza emisia de bancnote euro de catre bancile nationale ale tarilor din zona euro. Responsabilitatea privind producerea si punerea lor în circulatie revine bancilor nationale . Volumul de monede emise de catre statele membre din zona euro este aprobat anual de catre BCE, iar monetariile nationale sunt însarcinate cu producerea acestora.
Ca toate monedele, euro are un nume si un simbol:
- Numele – euro – a fost ales de catre Consiliul European reunit la Madrid, în 1995, în cadrul pregatirilor pentru moneda unica.
- Simbolul monedei euro – € – a fost inspirat de litera greceasca epsilon (?). Totodata, este si prima litera a cuvântului „Europa” scris în alfabetul latin, iar cele doua linii paralele care îl strabat simbolizeaza stabilitatea. Pentru alegerea simbolului monedei euro, Comisia Europeana a organizat un concurs intern . Au fost luate în considerare aproximativ 30 de schite – dintre care zece au fost supuse evaluarii publicului – iar desenul final a fost ales, în 1995, dintre cele doua propuneri ajunse în finala, de presedintele Comisiei Europene de atunci, Jacques Santer, si de comisarul european Yves Thibault de Silguy .
Diferitele forme, culorile contrastante si elementele în relief ajuta populatia – inclusiv persoanele cu deficiente de vedere – sa recunoasca diversele tipuri de bancnote euro. Exista bancnote de 5, 10, 20, 50, 100, 200 si 500 de euro. Acestea includ o serie de elemente de securitate precum filigranul, firul de siguranta si folia cu holograma, care au scopul de a preveni falsificarea si de a ajuta la recunoasterea bancnotelor autentice.
De asemenea, au fost elaborate specificatii tehnice avansate pentru monedele euro în asa fel încât sa fie extrem de greu de reprodus prin mijloace ilegale, în special monedele de 1 si 2 euro. Cele opt tipuri de monede variaza ca dimensiune, culoare si grosime în functie de valoare, respectiv 1, 2, 5, 10, 20 si 50 de centi, 1 euro si 2 euro.

Bibliografie

• Andrew Brociner, Europa monetara. SME, UEM, moneda unica, Institutul European, Iasi, 1999;
• Christian N. Chabot, Euro, moneda europeana, Editura Teora, Bucuresti, 2000;
• Nicolae Darie, Uniunea Europeana. Constructie. Institutii. Legislatie. Politici comune. Dezvoltare, Editura MATRIX ROM, Bucuresti, 2001;
• Mirela Diaconescu, Economie europeana, Editura Uranus, Bucuresti, 2004;
• Gilles Ferréol, Dictionarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iasi, 2001;
• Christian Hen, Jacques Léonard, Uniunea Europeana, Editura C.N.I., „Coresi” S.A., Bucuresti, 2002;
• Ion Ignat, Uniunea Europeana. De la Piata Comuna la moneda unica, Editura Economica, Bucuresti, 2002;
• Dumitru Miron, Laura paun, Alina Dima, Violeta Bajenaru, Ovidiu Savoiu, Economia integrarii europene, Editura ASE, Bucuresti, 2001;
• John Pinder, Uniunea Europeana. Foarte scurta introducere, Editura BIC ALL, Bucuresti, 2005;
• André Száz, Calea unificarii monetare a Europei, Editura Pandora-M, Târgoviste, 2002;
• http://ec.europa.eu