Parlamentul
European (PE) este una dintre cele mai controversate institutii
ale Uniunii. Cu un nume care ii arunca pe umeri o haina de multe
ori de imprumut, PE s-a aflat intr-o lupta continua pentru obtinerea
unei cat mai mari felii din tortul comunitar al puterii.
Originea PE trebuie cautata inca din Tratatul de la Paris din
1951 ce a dus la constituirea Comunitatii Europene a Carbunelui
si Otelului. Acesta prevedea in cadrul institutional nou format
si o "Adunare comuna" compusa din "reprezentantii
ai popoarelor statelor reunite in Comunitate", avand rol
de Adunare consultativa. Ca model a fost luata Adunarea Parlamentara
a Consiliului Europei.
In 1957, in cele doua Tratate prin care se instituiau Comunitatea
Economica Europeana si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice
se prevedea crearea de aceleasi "Adunari", Conventia
din 25 martie 1957 propunand infiintarea unei "Adunari unice".
Institutia s-a autodenumit prin rezolutia de unificare din 1958
"Adunare parlamentara europeana". Peste cativa ani,
prin rezolutia Adunarii parlamentare europene din 30 martie 1962
institutia s-a rebotezat in "Parlament European". Saga
numelui nu s-a terminat insa aici, deoarece denumire diferea de
cea conscrata de tratatele europene. Asa ca a fost nevoie de o
Declaratie solemna adoptata in iunie 1983 de Consiliul European
de la Stuttgart prin care s-a recunoscut formula "Parlament
European". Consacrarea oficiala s-a produs si mai tarziu,
respectiv odata cu Actul Unic European (AUE).
Problemele de nume si recunoastere a lui au fost de fapt provocate
de diferentele evidente intre simbolistica denumirii si realitatea
de pe teren. O adunare ca cea a PE de pana la AUE se putea cu
greu asemana cu un parlament national ce are principalul cuvant
de spus in procesul legislativ si in fata caruia pot fi trase
la raspundere organele executive. Ea a avut pentru mult timp doar
un rol consultativ, acordurile interinstitutionale si revizuirile
tratatelor fiind cele care i-au adus mai multa putere.
Poate mai important decat numele sau, PE a fost marcat de evolutia
reprezentativitatii sale.
Timp de aproape un sfert de secol, membrii PE erau desemnati de
catre parlamentele nationale dintre membrii acestora. Aceasta
cu toate ca Tratatul CECO prevedea alegeri prin sufragiu universal
direct. Eurodeputatii erau considerati drept delegati ai parlamentelor
nationale, situatie asemanatoare cu adunarile parlamentare internationale.
In cautarea unei metode de a se oferi esafodajului european o
mai mare legitimitate in ochii cetatenilor comunitatilor, a fost
adoptata in 1976 o Decizie a Consiliului privind alegerea directe
a parlamentarilor europeni.
Primele alegeri directe pentru PE au avut loc in 1979 si, desi
reprezentau un pas inainte catre constituirea unui parlament clasic,
se mentineau cateva diferente de substanta. Astfel, fiecarui stat
membru ii era permis organizarea sufragiului in functie de propriile
reguli, trebuind sa respecte numai un set de conditii minime comune:
- nimeni nu poate vota decat o singura data;
- alegerile se desfasoara la datele fixate de catre fiecare stat
membru incepand cu joi dimineata, pana duminica, in cursul aceleiasi
saptamani;
- deschiderea urnelor se poate face numai dupa inchiderea scrutinului
in toate statele membre.
Mai tarziu, o data cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht,
s-a instituit un drept de a alege si a fi ales pentru toate persoanele
care poseda cetatenia Uniuni Europene.
O evolutie interesanta s-a petrecut si in cazul dublei posturi,
cea de parlamentar european si cea de parlamentar national. Daca,
precum am vazut, la inceput cele doua erau chiar legate, Decizia
Consiliului din 1979 afirma doar ca cele doua functii nu sunt
incompatibile. Totusi, unele dintre tarile membre au creat o incompatibilitate
intre cele doua posturi, ba mai mult, si unele partide nationale
au prevazut acelasi lucru in regulamentele lor interne.
Despartirea dintre mandatul national si cel european a dus la
unele critici privind instrainarea PE de parlamentele nationale
si scaderea, pe cale de consecinta, a autoritatii sale politice.
Aceasta acuza a adus-o de curand si o figura importanta a politicii
europene, ministrul de externe finlandez Erkki Tuomioja.
Intr-un recent interviu acordat cotidianului finlandez Turun Sanomat,
Tuomioja a acuzat PE ca este iresponsabil si de aceea ar trebui
sa se revina la alegerea sa de catre parlamentele nationale. Cuvinte,
trebuie sa recunoastem, destul de dure, mai ales daca luam in
calcul nivelul de la care au fost facute si caracterul mai stapanit
al nordicilor.
Ministrul a dat vina pentru lipsa responsabilitatii si pe faptul
ca la PE nu exista combinatia opozitie/guvern de la nivelul adunarilor
nationale.
Un alt repros adus PE este ca, datorita lipsei sale de putere
reala in procesul decizional comunitar, adopta tot felul de rezolutii
in domenii in care nu vor avea nici un efect.
Afirmatiile oficialului finaldez l-a scos din pepeni pe deputatul
european de centru dreapta Elmar Brok. Acesta s-a declarat "uimit"
ca Tuomioja nu cunoaste cum functioneaza PE si l-a invitata la
Bruxelles pentru a-i da lectii in acest sens.
Daca cei doi fac acum schimb de replici prin intermediul presei,
in a doua parte a anului 2006 situatia se poate schimba, caci,
Finlanda trecand atunci la presedintia rotativa a UE, una dintre
responsabilitatile lui Tuomioja va fi sa vina in fata comitetului
PE privind afacerile externe pentru a explica actiunile tarii
sale, comitet care este prezidat chiar de Brok.
In pofida declaratiilor ministrului, revenirea la sistemul PE
din anii `60 si `70 nu are prea multi sustinatori. Totusi, prezenta
din ce in ce mai scazuta la votul pentru alegerea eurodeputatilor
ii submineaza acestuia pozitia in cadrul institutional european.
De notat in acest sens ca la scrutinul de anul trecut s-au prezentat
mai putin de 45% din electorat.
Un alt element care aduce prejudicii imaginii PE este pozitia
slaba pe care o are in functionarea Uniuni comparativ cu celelalte
institutii europene. Desi a castigat in putere cu fiecare noua
revizuire a tratatelor, exista in continuare destul domenii importante,
precum justitia si afacerile interne, agricultura sau industria,
unde parlamentarii europeni doar sunt intrebati privind opinia
lor si atat.
Constitutia Europeana ar fi adus un mare pas inainte pentru ambitiile
PE, prevazand aproape o dublare a domeniilor in care PE ar fi
fost colegislator impreuna cu statele membre. Cum insa ratificarea
tratatului constitutional european se afla practic in blocaj,
PE trebuie sa se multumeasca in principal cu puterea sa din domeniul
bugetar, arie pe care o utilizeaza de multe ori pe post de parghie
pentru a urni lucrurile si in alte probleme politice. |
- EUobserver
- MEP in spat with Finnish foreign minister
- Mihai
Constantinescu, Serban Nicolae, Marius Amzulescu, Parlamente
Europene, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2003
- Augustin
Fuerea, Institutiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2002
- Pierre
Mathijsen, Compendiu de drept european, Editura Club Europa,
Bucuresti, 2002
- Marian
Mihaila, Carmen Suciu, Dan Stan, Drept institutional comunitar,
Editura Lumina lex, Bucuresti, 2002
|
